Deutsche Welle: Deconspirarea foștilor colaboratori ai Securității, un proces controlat

COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:

După experiența atâtor decenii am putea spune că, în ciuda legii și a unei instituții anume create, deconspirarea foștilor colaboratori ai Securității a fost, în linii mari, un proces controlat.

Symbolbild Geheimdienst Akte Top Secret (picture-alliance/dpa)

Sunt oameni care au fost deconspirați devreme poate pentru că nu răspundeau comenzii sau pentru că adoptaseră poziții anticomuniste și revizioniste radicale. Nu putem uita un episod, primul, cel mai important, care urma să definească tot mersul lucrurilor și care datează din 1990 atunci când am aflat cu stupoare că doi dintre cei mai aprigi ziariști anticomuniști fuseseră informatori ai Securității. Unul era Sorin Mărculescu, care împreună cu colegul său mai tânăr Petru Clej scria cele mai bune cronici parlamentare ale vremii (într-o perioadă în care în Parlament se întâmplau cu adevărat lucruri importante), celălalt era Sorin Roșca Stănescu care se declarase explicit luptător împotriva Securității. A fost un șoc, căci cei demascați nu erau de la ziarul Azi, de la Adevărul sau alte oficine ale fesenismului securist, ci tocmai de la portdrapelul presei anticomuniste, ”România liberă”, care împreună cu gazetele țărăniste, liberale și cu Revista 22 constituiau frontul presei libere și respectabile. Nu mai e nicio îndoială că dezvăluirea era o corecție pe care Securitatea o aplica insurgenților! ”Vreți dezvăluiri, vreți deschiderea arhivelor, vreți Punctul 8, atunci poftiți, luați o mostră!”  Și pentru că mulți nu au înțeles și nu s-au lăsat intimidați au urmat și alte mostre care mai de care: Dan Amedeo Lăzărescu, Ștefan Agustin Doinaș și alții și alții în așa fel, încât pretenția de superioritate morală a anticomuniștilor să fie definitiv ruinată. Nu mai vorbim de zvonuri și de interpretări deformate care nu îl scutiseră nici măcar pe Corneliu Coposu.

După primele deconspirări ”exemplare” și corecționare au mai fost și alți ziariști care au fost dați în vileag, dar tocmai ca sancțiune pentru că fuseseră la rându-le nesupuși. Desigur greșiseră, dar după 1989 au încercat să se elibereze, purtându-se cu superbia celui cu adevărat liber. Și au fost liberi, câtă vreme au acționat ca atare. Dar nemărturisind, îngăduiseră Securității să-și păstreze puterea asupra lor. Necazul era că n-aveau încredere că semenii i-ar fi iertat și poate nu se înșelau. Nu exista iertare la vremea aceea, era doar o intransigență crudă care se opunea unei complezențe lașe. Și între ele era un gol care a oferit din păcate un nou spațiu de manevră Securității.

În tot acest timp însă lucrătorii mărunți, mediocri și obedienți au rămas nedescoperiți. Ei perpetuau secretul, ascunși îndărătul unui discurs dulceag-democratic, infuzat cu puțin ”human rights” ca garanție a modernității, un discurs moleșitor menit să distragă atenția de la tot ce însemna exigență, limpezime morală și să o îndrume către postùri complezente și lașe.

De la ”înălțimea” deceniilor trecute ni se arată clar că cei care n-au fost deconspirați în primul val, care au scăpat și de al doilea și al treilea, fie s-au pus la adăpost ieșind complet din viața publică, fie au continuat să cultive moliciunea etică, amalgamul, confuzia, împăciuitorismul. În ”Piața Universității” circula o vorbă, brutală în felul ei și, aparent, simplificatoare: ”Cine este fesenist ori e prost ori securist!” Am mai putea nega astăzi, după toate câte s-au petrecut, după ce ne-am limpezit propriile perplexități, că era riguros adevărată? (Cu amendamentul major că reciproca nu se verifică).

Prin urmare urmărind viața publică din ultimii 20 de ani constatăm că aceia care se arătasară neutri, apatici, concesivi, binevoitori fără explicație, mari amatori de drepturile omului tocmai când venea vorba despre lustrație nu făceau poate decât să dea expresie unor constrângeri nevăzute. Evident s-au mai pronunțat și alții contra lustrației, dar din cu totul alte motive și abia târziu atunci când apăruseră profesioniștii intransigenței care riscau să amplifice și mai mult confuziile. Când, la un moment dat, exigența a devenit stil, când curajul s-a transformat într-o poză, intraserăm deja într-o eră nouă. Gesticulația etică care pretindea că moștenește opoziția anticomunistă, deși nu asuma niciun risc, era o altă specie de impostură, care complica peisajul, făcând ca ”moderații” condiționați din umbră să pară de-a dreptul virtuoși. Aceștia nu mai erau pur și simplu inhibați și moleșiți, ci păreau a cultiva virtutea însăși a moderației, poate cea mai prețioasă într-o democrație. Confuziile se ridicaseră la pătrat.

Ceea ce spunem în cele din urmă este că, în ciuda legii și a unei instituții anume create, deconspirarea foștilor colaboratori ai Securității a părut un proces controlat. Accesul la propriul dosar a permis la un moment dat multe deconspirări colaterale, dar în linii mari deconspirarea a funcționat ca o supapă de siguranță pentru cei care dețineau cheia arhivelor. Efectul acestei strategii întinse pe decenii a fost proliferarea în spațiul public a unui discurs el însuși controlat, încărcat de inhibiții și, evident, de complezență. Un discurs de aparentă raționalitate și moderație, care a contribuit copios, cu intenție sau fără intenție la dezorientarea generală.

SCRIE-NE

Nu suntem acum aici. Dar ne poți scrie.

Se trimit datele

©2017 @ optimizare SEO realizata de VasPavITConsulting.ro

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?