În timpul ocupaţiei naziste, până la 200.000 de copii polonezi au fost germanizaţi forţat, răpiţi de lângă familiile lor. Un reportaj DW şi portalul Interia.pl
Zyta Suse în copilărie şi acum
În ciuda vârstei sale înaintate (83 de ani), Zyta Suś este vioaie şi pusă pe glume. Vocea i se schimbă doar atunci când vorbeşte despre venirea sa în Germania. În 1942, Zyta a fost răpită dintr-un orfelinat din Lodz. Abia când a împlinit 12 ani s-a putut întoarce în Polonia. În prezent trăieşte, sub un alt nume, într-un cartier muncitoresc, sărac, din Varşovia. Consideră că niciun vecin nu trebuie să-i ştie soarta crudă de care a avut parte în copilărie. „Nu vreau să mi se mai spună niciodată bastard german”, explică ea. Aşa îi spuneau oamenii când s-a întors din Germania după încheierea războiului.
„Rasa ariană”
Germanizarea forţată a copiilor ca Zyta Suś s-a făcut, în mare parte, prin metode brutale. Afectaţi au fost mai ales copiii din Polonia aflată sub ocupaţie, care au fost aduşi în Germania nazistă, sau minorii smulşi de lângă polonezele aduse la muncă forţată pe teritoriul Reich-ului.
„Intenţionez să aduc, să răpesc, să fur sânge german proaspăt de oriunde pot”, explica, în 1938, comandantul SS Heinrich Himmler. Mulţi copii din ţările ocupate au fost luaţi de lângă familiile lor sau din orfelinate. Criteriile după care erau aleşi erau: păr blond şi ochi albaştri – caracteristicile care corespundeau idealului lui Hitler privind „rasa ariană”. Responsabilă cu germanizarea forţată era asociaţia SS „Lebensborn”.
Cine a fost mama mea?
După mutarea forţată în Germania, Zyta nu a mai putut comunica în limba maternă. Niciunui copil polonez nu i s-a mai permis s-o facă. La şcoala din Achern şi la căminul asociaţiei „Lebensborn” din Steinhöring pedepsele erau aspre. Copiii erau înfometaţi sau închişi în beci. Cel puţin Zyta poate spune că a avut un dram de noroc, fiindcă a fost trimisă în plasament într-o familie cumsecade din Salzburg.
Numele copiilor răpiţi au fost schimbate des de-a lungul timpului
După cel de-al Doilea Război, guvernul polonez a reuşit să repatrieze peste 30.000 de copii. Zyta a fost unul dintre aceştia. În Polonia a fost trimisă înapoi la orfelinat. Lumea n-o scotea din „nemţoaică proastă” din cauză că nu ştia decât germană. Tocmai de aceea când vorbeşte despre familia din Salzburg, Zyta spune că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale. Din păcate nici în ziua de azi n-a reuşit să dea de urma vreunui membru al familiei care a găzduit-o atunci.
Lupta pentru despăgubiri
Echipa formată din jurnalişti ai Deutsche Welle şi ai portalului de ştiri Interia.pl îi oferă ajutor victimei Zyta Suś. În mai multe arhive din Germania şi Polonia au fost căutate informaţii despre rudele familiei din Salzburg la care a fost trimisă în plasament, dar mai ales despre mama sa biologică. Din cauza faptului că numele copiilor polonezi răpiţi au fost schimbate de-a lungul timpului, de mai multe ori, de către diverse instituţii germane, căutările sunt extrem de greoaie şi, deseori, fără succes.
Este şi cazul lui Hermann Lüdeking, de asemenea răpit din Polonia aflată sub ocupaţie. În prezent, el trăieşte în sudul Germaniei. Şi Hermann Lüdeking ar vrea să ştie cine au fost părinţii săi. Octogenarul ajută organizaţia „Copiii răpiţi – Victime uitate” care încearcă, din 2012, să trezească interesul politicienilor germani asupra acestui subiect. Fără niciun rezultat până acum. „Suntem nişte victime de care au uitat. Alte categorii au primit despăgubiri, numai noi nu” spune Herrmann Lüdeking. Ca unul dintre primii copii polonezi răpiţi de nazişti, el luptă acum pentru despăgubiri. În vara anului 2017 a dat în judecată statul german. Primul termen al procesului încă n-a fost stabilit.
Hermann Lüdeking – un alt copil răpit din Polonia şi germanizat forţat
Un proiect germano-polonez
În vara anului 2017 a demarat un prim proiect destinat copiilor germanizaţi forţat, la iniţiativa jurnaliştilor DW şi Interia. Reporterii celor două instituţii media culeg atât informaţii din arhive cât şi de la victimele aflate încă în viaţă. De asemenea au fost vizitate şi mai multe locuri istorice în care funcţionau, pe vremuri, căminele asociaţiei naziste „Lebensborn” ( Hohenhorst la Bremen, Kohren-Sahlis în Leipzig) sau şcoala din Achern.
Este pentru prima oară când jurnaliştii din cele două ţări abordează împreună acest subiect şi sar în ajutorul victimelor. Într-un interval de doar câteva luni de zile au apărut în presă peste 40 de articole şi 24 de materiale video – materiale citite sau urmărite de câteva milioane de oameni.
Timpul presează
Deşi proiectul a antrenat un număr impresionant de persoane dispuse să se implice, până acum nu poate fi vorba despre o poveste cu final fericit. Zyta Suś, Herrmann Lüdeking şi mulţi alţii caută în continuare. Procesul pe care Lüdeking i l-a intentat statului german nu va rezolva problema. Dar măcar soarta acestor victime va deveni cunoscută.
În fond, acesta a şi fost scopul jurnaliştilor din Germania şi Polonia. „Am vrut să vorbim cu victimele, să-i cunoaştem pe cei care, decenii întregi, şi-au căutat singuri familiile, iar acum, ajunşi la 80 de ani, încă nu ştiu cine sunt” afirmă Ewelina Karpinska-Morek de la portalul Interia.pl. „Am simţit mereu că timpul presează. Şi am fost conştienţi că acum este ultima noastră posibilitate să ascultăm ce au de spus aceste victime.”
