MĂRTURII 23 AUGUST 1944: TRAIAN BORCESCU, şeful Direcţiei de Contrainformaţii din cadrul Serviciul Special de Informaţii/ TITUS GÂRBEA, şeful Misiunii Militare Române pe lângă Comandamentul German/ PANTELIMON COMIŞEL, locotenent colonel în Marele Stat Major/ MIRCEA ALBOIU, sublocotenent în Regimentul de gardă al mareşalului Ion Antonescu/ LIANE JOVIN, soţia medicului radiolog Ioan Jovin, prieten şi colaborator al lui Iuliu Maniu

TRAIAN BORCESCU, locotenent-colonel; şeful Direcţiei de Contrainformaţii din cadrul Serviciul Special de Informaţii

[C 128/Arhiva de Istorie orală a S.R.R/ Interviu realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, iulie 1999]

Îmi amintesc că Ion Antonescu a primit în iulie 1943, printre alte multe memorii în numele opoziţiei, de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, un memoriu în care îl consilia să nu mai continue operaţiile militare alături de Reich contra U.R.S.S., deoarece sacrificiile făcute de trupele noastre creează un dezechilibru militar faţă de Ungaria şi Bulgaria, care ştim ce urmăresc: să ne putem păstra forţele necesare apărării hotarelor noastre etnice, deci să încetăm operaţiunile alături de Reich. În concluzie, îl sfătuia să nu-şi ia răspunderi prea mari faţă de hitlerişti şi să îşi refacă armata, pregătindu-se pentru o eventuală agresiune cu tendinţe separatiste sau expansioniste

În Buletinul pe care îl dădea S.S.I. [Serviciul Special de Informaţii], scriam că tendinţele de expansiune ale URSS sunt cunoscute de tot poporul nostru, de asemenea ştiu că atitudinea mareşalului era bazată pe faptul că fiind stat independent, trata cu Hitler în toate problemele care atingeau suveranitatea ţării sale. De exemplu, nu a permis germanilor să recruteze etnicii germani din România, în plus a hotărât că cetăţenii români care servesc într-o altă armată străină îşi pierd cetăţenia română cu toate riscurile care decurg din această acţiune.

Antonescu si Regele Mihai

La cererea lui Hitler de a-l aresta pe Mihai Antonescu pentru activitatea lui contra alianţei, ca şi a lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, eu am contracarat această acţiune. Singura satisfacţie dată lui Hitler de către Ion Antonescu a fost acordarea unui scurt concediu medical dat lui Mihai Antonescu. Ştiu că Ion Antonescu nu a procedat la arestarea oamenilor politici, nu a procedat la strămutarea evreilor în Crimeea, aşa cum a cerut Hitler, pentru a fi folosiţi de germani în industria minieră. Mai mult, pe baza referatului meu, în septembrie 1943 a aprobat desfiinţarea lagărelor şi ghetourilor din Transnistria şi la readucerea lor în ţară în libertate, la locuinţele lor. S-a întârziat, oarecum, din cauza autorităţilor poliţieneşti care încă mai dijmuiau pe evrei.

La semnalarea mea în Buletinul contrainformativ că în Italia se semnalează nemulţumirile populaţiei faţă de război, Ion Antonscu a dat atunci dispoziţiuni lui Mihai Antonescu ca pe baza prieteniei pe care o are ministrul Italiei la Bucureşti, să trateze crearea unei Axe latine, asta în iulie 1943.

Spre sfârşitul anului 1943, încep noi fricţiuni între Berlin şi Bucureşti. Hitler, la întrevederea cu Ion Antonescu la 2 sau 3 septembrie 1943, declară că războiul va lua o nouă întorsătură prin introducerea armelor secrete, că ar produce mari surprize. În schimb, cere petrol şi cereale în cantităţi mai mari. Ion Antonescu pretinde ca Reich-ul să achite mărfurile achiziţionate în aur sau în valută convertibilă, ori pe livrări de produse necesare economiei româneşti, el gratis nu mai dă. Mareşalul a rămas intransigent; de-abia la 9 februarie 1944 s-a semnat Protocolul economic germano-român. (…)

Ion Antonescu era convins că Hitler nu mai putea opri ofensiva armatei sovietice. Pe 4 martie 1944 ies la raport, însoţit de Eugen Cristescu [directorul Serviciul Special de Informaţii], prezentându-i situaţia precară a frontului şi mai ales greutatea situaţiei interne, lipsurile de tot felul şi dorinţa de pace a poporului. Toate argumentele au fost susţinute cu indicarea precisă a surselor de informaţii. Ion Antonescu s-a înfuriat mai mult pe mine (…), faţa i s-a congestionat şi s-a repezit cu o violenţă care pentru un moment ne-a descumpănit pe amândoi, şi pe mine şi pe Eugen Cristescu: „Cum vă permiteţi să-mi sugeraţi ieşirea din război?” Adresându-se apoi către mine, continuă: „Te împuşc! Pe toţi vă împuşc dacă vă aud vorbind astfel! Bagă-ţi minţile în cap odată pentru totdeauna şi să nu mai veniţi la mine cu o astfel de propunere!” Eu, ca militar, l-am rugat să-mi permită să plec pe front. „Să stai acolo unde te-am pus!”, spuse mareşalul.

Primele tatonări pentru ieşirea din război au fost făcute de Ion Antonescu în 1943, acţionând prin ambasadorul Victor Cădere şi Ion Pangan la Lisabona, aceştia folosindu-se de numele lui Iuliu Maniu şi al lui Brătianu. În decembrie 1943, Mihai Antonescu trimite prin aceşti ambasadori propuneri concrete făcute britanicilor, dar tratate cu indiferenţă de către SUA şi de sovietici. Regele Mihai, deşi tânăr, dar conştient că poartă o răspundere asupra poporului său, prin Bianu, ia contact cu Lucreţiu Pătrăşcanu la Cota 1400 din Sinaia, pentru a cunoaşte punctul de vedere al comunistului cât şi despre viitorul monarhiei. Eu ştiam de aceste întâlniri. Bianu era în legătură directă cu mine. El fusese subdirector general al Direcţiei Siguranţei de Stat. Al doilea fir: chestorul Vişan de la poliţia din Sinaia care era în subordinele noastre şi apoi inspectorul de poliţie Strătilescu, care lucra iarăşi cu mine. Aşa că aveam vreo două-trei fire.

Prin Bianu, l-a adus pe Pătrăşcanu la Cota 1400 şi ca să nu simtă nemţii acest lucru, s-a înscenat un exerciţiu militar de către maior Anton Dumitrescu în jurul cotei, şi regele era acolo ca să asiste la instrucţie. De fapt, era întrevederea cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi au mai fost şi altele. (…)

Maniu era pe linie separată. În mai 1944 trata şi el cu ruşii, separat. Maniu cerea ca aliaţii să dea următoarele asigurări: orice teritoriu ocupat să se afle sub administraţia românească, regiunile României care nu sunt în zona de operaţiuni, ca de pildă Bucureştiul, să nu fie ocupate de trupele aliate, adică de trupele sovietice, fondurile Băncii Naţionale confiscate de germani să fie înapoiate noului guvern, fondurile guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi în SUA să fie deblocate, întreaga Transilvanie să fie înapoiată României.

Ruşii şi-au dat seama că opoziţia noastră nu poate să reacţioneze, să-l oprească sau să facă o mişcare de înlăturare a lui Ion Antonescu, pentru că Ion Antonescu avea girul german, avea armata, avea poporul cu el. Deci era singurul prin care se putea trata. Ruşii cunoşteau perfect situaţia de la noi. Legături avea Nanu cu Simionov, cu doamna Kolontay.

Reţin că Ion Antonescu l-a convocat pe Iuliu Maniu la Snagov într-o noapte şi i-a spus: „Eu nu pot să primesc aceste condiţii ale aliaţilor, însă nu mă cramponez de conducerea statului. Luaţi dumneavoastră conducerea statului dacă le acceptaţi ca fiind favorabile, eu vă dau tot concursul ca militar.”

După câtva timp, după vreo săptămână, Ion Antonescu cheamă pe Eugen Cristescu şi pe Goruneanu: „Duceţi-vă la Maniu şi spuneţi-mi dacă acceptă ceea ce am vorbit în noaptea aceea la Snagov şi cereţi-i ceva scris, fiindcă mâine-poimâine opoziţia poate să spună că nu este adevărat. Să am scris…” Răspunsul lui Iuliu Maniu dat prin Eugen Cristescu şi magistratul Titus Goruneanu de la noi de la Serviciu, era echivalent cu un refuz. Nu putea să-şi ia răspunderea (…)

În luna mai 1944, când Maniu făcea aceste propuneri şi care erau asemănătoare cu cele făcute de Ion Antonescu, din cauză că ei se consultau, executând acţiunea partidelor în pregătirea ieşirii din război, de formarea unui bloc democratic al partidelor istorice cu PCR, tratative ce se tergiversau cunoscându-se şi dorinţa lui Ion Antonescu de a cunoaşte şi el punctul de vedere al PCR prin Lucreţiu Pătrăşcanu, din proprie iniţiativă. De ce din proprie iniţiativă?! Pentru că în martie se încercase aducerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ca să ia contact cu Ion Antonescu, prin Piki Vasiliu. Ion Antonescu fiind prea ocupat, Pătrăşcanu s-a înapoiat la Poiana Ţapului.

În mai 1944 (…), din proprie iniţiativă am trimis pe locotenentul Victor Ionescu, echipat cu două maşini şi agenţi, să îl aducă pe Lucreţiu Pătrăşcanu de la Poiana Ţapului în Bucureşti, şi l-am instalat în imobilul avocatului Torosian din Strada Armenească numărul 14, despre care ştiam că este partizan comunist, însă lucra şi cu noi. Pe Pătrăşcanu l-am adus în casa avocatului Torosian, la primul etaj. Deasupra lui, din prevedere, am închiriat un alt apartament în care mi-am instalat agentul meu, avocatul Orenstein care mă ţinea la curent. Ştiam că, potrivit principiilor partidului, ei nu stau în acelaşi loc, se furişează în diferite locuri clandestine unde au contacte, mai ales că Lucreţiu Pătrăşcanu era în contact cu Emil Bodnăraş. Mareşalul fusese informat că s-a format un Bloc Democratic în care partidele istorice au făcut o tranzacţie şi cu Partidul Comunist Român. Ion Antonescu: „Dar ce, există Partid Comunist?! Ştiam că sunt câţiva muncitori şi restul sunt în lagărul de la Târgu Jiu…” Ori, acţiunea de refacere şi de reactivare a Partidului Comunist era făcută de Bodnăraş la sugestia Moscovei prin Lucreţiu Pătrăşcanu care era o figură cunoscută, era singurul intelectual atunci în Partidul Comunist.

Mareşalul ştia tot ce se întâmplă în ţară. Nu se întâmpla nimic fără să ştie el. Într-o zi Lucreţiu Pătrăşcanu iese pe strada Dorobanţi cu Bodnăraş şi din întâmplare trecea şi colonelul Dămăceanu. Le-a făcut cunoştinţă. De abia în mai ’44 Emil Bodnăraş îl cunoaşte pe Dămăceanu. Bodnăraş, care era informat de posibilităţile pe care le are Dămăceanu la Palat, îl captează de aşa manieră încât devin foarte buni prieteni. Până şi schimb de informaţii făceau între ei. Aşa că Lucreţiu Pătrăşcanu înlesnise această întrevedere şi se întăreşte acum acţiunea Partidului Comunist prin Lucreţiu Pătrăşcanu care cunoştea şi profesori universitari, se lărgeşte simpatia… Constantinescu – Iaşi şi aşa mai departe.

Deci, Ion Antonescu: „Ia să vorbesc şi eu cu acest Lucreţiu Pătrăşcanu…” Întrevederea dintre Ion Antonescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu nu a mai avut loc, dar i-am raportat că Lucreţiu Pătrăşcanu nu crede în victoria germană, că depinde de sprijinul Apusului cât va dura ocupaţia rusă în România. Că asta îl interesa pe mareşal şi părerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu asta a fost, că nu ştia nici el ce sprijin va acorda Apusul României, astfel ca şederea ruşilor în ţară să fie cât mai scurtă.

După ce făcuse propunerile acelea de încheiere a armistiţiului, la 11 iunie 1944, Iuliu Maniu şi-a dat acordul pentru încheierea armistiţiului pe baza condiţiunilor propuse de sovietici, în speranţa că la punerea în aplicare a armistiţiului se vor obţine îmbunătăţiri.

Reamintesc că la 28-29 iulie 1944, când generalul Friesner a fost numit comandant al grupului de armate Ucraina de Sud şi care acţiona pe fronul Iaşi-Chişinău-Nistru, Hitler i-a spus acestui general: „Să nu-ţi faci griji de politica României, deoarece mareşalul Antonescu ne este fidel, iar în spatele său, ca un singur om, stă poporul român şi armata română.” Deci şi Reich-ul cunoştea situaţia politică din ţară, şi acest general comandant al unui sector aşa de mare era interesat să cunoască care este starea de spirit în ţară şi de aceea l-a asigurat… Deci dezinformările noastre şi-au atins scopul, fiindcă Ion Antonescu le-a lăsat impresia că le este un aliat convins.

Luna august 1944. Din cauza bombardamentelor de aviaţie anglo-americane, S.S.I. era dispersat în provincie: la Joiţa, la Măgurele, în Geoagiu, în Transilvania. Serviciul de Contrainformaţii condus de mine a rămas în Bucureşti şi recepţiona toate informaţiile interne şi externe, deci devenisem singurul centru de informaţii al S.S.I. Serviciile germane erau în alertă cu 11 servicii de informaţii în teritoriul nostru. Trebuie să spunem că nu erau proşti şi cunoşteau şi ei toate zvârcolirile şi agitaţiile care se făceau aici. Ei lucrau pe cont propriu şi [informaţiile], după ce le centralizau, le trimiteau la Reich unde era Himmler. Pentru a pune temei pe informaţiile pe care le aveau, le trimiteau [pentru confirmare] prin oamenii lor de la Legaţie la S.S.I., pentru că îl considerau singurul organ de informaţii serios. Noi aveam oameni recrutaţi chiar din Legaţie şi din germani pe care îi plăteam separat fără să ştie ăia [de la Legaţie]. Aşa că ce dădeam eu, nu putea fi răstălmăcit, răspunsul meu era exact cel care confirma ceea ce ştiau ei.

La 2 august 1944 primesc spre verificare de la Legaţia germană (…) următoarele lucruri: despre acţiunea partidelor politice şi în special a Partidului Comunist, dacă pot influenţa poporul român să iasă din război, cât şi asupra posibilităţilor de îndepărtare a lui Ion Antonescu. Tot ei cereau informaţii dacă starea de spirit din armată este ostilă continuării războiului, dacă marile comandamente române mizează pe o ieşire din război prin înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducere, dacă intrarea Turciei în acţiune poate schimba atitudinea României. Răspunsul pe care l-am dat a fost complet pentru dezinformarea lor. Bineînţeles că în acest timp îl anunţam şi pe Ion Antonescu, fiindcă nu puteam să lucrez numai eu singur.

La începutul lunii august, Ion Antonescu, impresionat de ofensiva sovietică din Moldova şi de insistenţele lui Maniu, Brătianu, Titel Petrescu, prevede că se vor crea situaţii critice în ţară, prevede crearea unui centru extern de informaţii la Madrid, prin trimiterea lui Pamfil Şeicaru, fostul director al ziarului Curentul care să desfăşoare o activitate post armistiţiu… L-a rugat să scoată un ziar în mai multe limbi prin care să arate situaţia grea din România în prezenţa trupelor sovietice.

Ion Antonescu ştia că sovieticii niciodată nu respectă obligaţiile luate chiar de ei în diferite tratate şi convenţii.

În interior a dat ordin să se întocmească un tabel nominal de circa 2000 de intelectuali, personalităţi şi ziarişti cu relaţii în străinătate, în scopul de a întări viitoarele centre de rezistenţă române la Paris, Londra, Madrid şi New York. Tabelul a fost început de către Mihai Antonescu, apoi mi s-a dat mie pentru completare. În acest scop a trimis 2 milioane de franci elveţieni şi 200 de tone de aur la băncile elveţiene prin care se susţinea această acţiune de rezistenţă. Deci [Antonescu] prevedea că armistiţiul se va face în cursul lunii august.

În interior, Ion Antonescu creează o rezervă strategică de 21 de divizii, complet echipate, afară de blindate, fără ştirea germană, pentru că germanii cereau întotdeauna forţe pentru a întări frontul din cauza presiunii crescânde a armatei sovietice. Antonescu i-a refuzat complet.

mareşalul ion antonescu, hitler

Mareşalul Ion Antonescu, în cadrul unei întruniri cu Hitler

La 4 august, Hitler îl invită pe Ion Antonescu la cartierul său general. Starea psihică era influenţată de insuccesele de pe front, de tratativele duse de Iuliu Maniu pentru ieşirea din război.

Hitler trimite unul din cele cinci avioane personale pentru a-l transporta pe Ion Antonescu în Reich.

La întrebările lui Hitler dacă mareşalul şi România vor merge până la capăt cu Germania, Ion Antonescu a răspuns: „Dacă reluaţi ofensiva şi veţi da pe sovietici înapoi la Nistru, folosind şi noile arme pe care spuneţi că le aveţi, atunci situaţia se va îmbunătăţi.” Însă, Ion Antonescu ne-a spus la reîntoarcere: „Trupele germane nu sunt capabile de mai putea relua ofensiva.”

Mareşalul, când a venit, a spus generalului Mardare… Eram vreo şase-şapte inşi când Antonescu ne-a spus. El nu minţea, nu spunea mai puţin sau mai mult. Era obiectiv. Ne-a spus toată chestiunea. Ion Antonescu a spus faţă de noi:
„Trupele germane nu mai sunt capabile de a mai lua o contraofensivă… Dar Hitler a insistat: Vreau să ştiu dacă România şi mareşalul Antonescu vor merge până la capăt cu Germania!”
Antonescu spune că a răspuns: „Nu cunosc situaţia Ungariei şi a Bulgariei. Dacă ei trimit urgent forţe, dacă dumneavoastră îmi trimiteţi urgent întăriri de tancuri şi aviaţie, dacă îmi asiguraţi apărarea efectivă contra bombardamentelor de aviaţie anglo-americane, m-aş fi angajat condiţionat.” Dacă va primi urgent aceste ajutoare militare corespunzătoare situaţiei actuale, va continua războiul.

Acum, tot la întoarcerea în ţară, ne-a mai declarat: „Germania are potenţialul scăzut, armele secrete sunt himere”…

TITUS GÂRBEA, general; şeful Misiunii Militare Române pe lângă Comandamentul German

[C 77/ Arhiva de Istorie orală . – S.R.R/ Interviu realizat de Octavian Silivestru, 21.02.1994]

titus gârbea, alfred gerstenberg

Generalul TITUS GÂRBEA şi generalul Alfred Gerstenberg

Antonescu venea de la Bucureşti cu ofurile României, care suferea de bombardamente aeriene anglo-americane, care ne zăpăciseră şi la Bucureşti şi mai ales în zona petroliferă. Au fost pierderi grele, foarte grele. Deci Antonescu a venit încărcat cu toate aceste ofuri:
„Domnule, eu nu pot să mai ţin, nu pot să mai apăr, eu nu mai pot să mai stau în război alături de dumneata, pentru că nu mai am cu ce”.

I s-a dat cuvântul lui Guderian, nu ca să discute situaţia politică şi o eventuală pace, ci să discute situaţia militară pe frontul de răsărit, unde lupta armata română.
Dar nu a început bine acest Guderian să vorbească de situaţia apărută, când ia cuvântul Hitler. Hitler se adresează dintr-o dată Mareşalului: „Şi dumneata … şi dumneata mareşal Antonescu, înţelegi ca împreună cu România şi cu armata dumitale, să rămâi şi să lupţi cu mine alături pe frontul acesta până la ultimul soldat?”. Aşa de vehement, aşa de răspicat.
L-a cam zăpăcit pe Antonescu, mai ales că între capete de stat asemenea ton [nu se folosea]. Mareşalul şi-a revenit şi răspunde, tot aşa de vehement şi niţel îngândurat:
„Domnule, dumneata înţelegi ca-mi ceri mie să mă sinucid împreună cu poporul meu şi cu armata mea, ca să câştigăm acest război, pe care simt că îl pierdem. Nu, nu, eu nu am să mă sinucid niciodată împreună cu poporul meu. Şi dumneavoastră mi-aţi luat de pe frontul nostru toate forţele blindate şi toate forţele valide şi le-aţi dus ca să vă apăraţi Prusia Orientală şi Germania de Est şi aţi lăsat tot frontul, fără o divizie blindată”.
A fost violent Antonescu…
Şi mai departe: „La cererea dumneavoastră de a mă sinucide, eu v-am făcut de atâtea ori cereri: să ne daţi aviaţie, să ne apărăm contra anglo-americanilor care ne zdrobesc zi şi noapte, să ne daţi tancuri, că masa asta de tancuri ruseşti vine peste noi. Cu ce să mă apăr?! Cu mica mea divizie de blindate? Şi să ne daţi artilerie anti-aeriană. Şi încă a patra chestiune: dumneavoastră ne-aţi cerut petrolul, vi l-am dat. Ne-aţi cerut pâinea, v-am dat-o, şi toate cererile pe care le-aţi făcut, toate au fost onorate. Dumneavoastră aveţi nevoie de petrolul nostru ca şi pâinea zilnică”.
L-a descumpănit, şi atunci Hitler ridică el glasul: „Suntem obosiţi şi iritaţi şi montaţi sufleteşte şi dumneavoastră şi eu. Să luăm masa şi să continuăm după aceea”. Şi aşa s-a încheiat.

Până să pună masa, să aranjeze, noi am ieşit afară pe peluză. Mareşalul însoţit de mine, era furios: „Ai văzut, domnule?! – şi-mi pune mâna în gât. Mi-a pus mâna în gât ca un gangster. Să mă sinucid cu armata şi cu naţiunea mea. Ce crede el?! Să vină şi Gheorghe Ion!”
Generalul Gheorghe Ion era ambasadorul României în Germania. Vine şi el.
„Ce zici, generale, de atitudinea asta? Ai văzut? Ca un gangster mi-a sărit la gât şi să îmi ceară să mă sinucid cu poporul şi cu armata mea. Ce zici de chestia asta?!…”
Gheorghe Ion, care avea concepţia lui despre germani şi era filo-german mai mult decât filo-român: „Domnule mareşal, eu sunt de părere ca să fim liniştiţi şi să nu ne gândim încă la pace.” (…)

În timpul acesta ne cheamă la masă, şi apoi după-masă, obosiţi morţi, au simţit nevoia să se odihnească, în frunte cu Hitler, că era cel mai zdruncinat. A doua zi s-au reluat discuţiile, numai la nivelul şefului Marelui Stat Major, cu generalul Guderian şi cu mine, mareşalul Antonescu fiind alături. A fost o discuţie între Antonescu şi Guderian, şi Antonescu i-a spus:
„Domnule, eu nu mai pot să-ţi mai ţin frontul la Dunăre şi la Marea Neagră şi pe Carpaţi. Dacă dumneata îmi dai înapoi diviziile pe care mi le-ai luat, dacă nu-mi dai aviaţie, care să mă apere şi dacă nu-mi dai tunuri antiaeriene şi tancuri, fără asta nu mai pot.” Bietul Guderian făcea şi el ceea ce putea, dar nici el nu mai credea în ceea ce spunea.

Pe 6 august noi am plecat. Şi m-a luat mareşalul pe mine, înainte ca să se suie în avion şi îmi spune: „Vino încoace, Gârbea. Dumneata rămâi aici, lângă Keitel şi spune-i că dacă nu ne trimite aceste forţe, pe care dumneata le-ai cerut zilnic, noi nu mai putem să mai ţinem frontul, ne vom prăbuşi.”

PANTELIMON COMIŞEL, locotenent colonel în Marele Stat Major, Secţia 1 Organizare-Mobilizare

[C743/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Octavoan Silivestru, 15.06.1998]

În aprilie 1943, când mă găseam pe front ca şef de stat major al Diviziei 1 Vânători de munte, a venit la mine maiorul Anton Dumitrescu. Acesta era din Batalionul de Gardă al Palatului. Ştiam că este un băiat foarte bun. Îl cunoşteam mai de demult, îl cunoştea şi comandantul Diviziei, generalul Răşcanu. Venise cu ordin de la Bucureşti ca să fie încadrat într-o unitate de luptă, ca să-şi facă stagiul de trei luni pe front, cum era atunci.

Eu l-am întrebat: „Bine, mă, te trimit la o unitate pe front, dar ce ai făcut acolo, tu care erai atât de bine văzut în anturajul Palatului? Puteai să mai rămâi câtva timp!” Şi el mi-a spus: „Domnule colonel – eram locotenent-colonel atunci – cred că motivul adevărat este să mă îndepărteze de Majestatea Sa Regele, pentru că mă cred omul de încredere, de mare încredere al Majestăţii Sale”.

Şi asta din partea domnului mareşal Antonescu. Noi, armata – şi vorbesc de eşalonul unde mă găseam eu – după înfrângerea nemţilor în faţa Donului, la Stalingrad sau în apropierea Moscovei – la o bătaie de tun, am fost convinşi, şi vorbesc categoric! – că până la urmă vom pierde războiul, şi pentru noi, românii, vor veni zile negre. Şi aşa a şi fost!

De la această pierdere a bătăliei de către nemţi, lucrurile au mers mereu, mereu mai greu. Nu ştiam nimic ce se petrece în ţară la noi. Acest maior Anton Dumitrescu, care era foarte bine informat şi întrebuinţat de rege în diferite misiuni în legătură cu acest act, ne-a desluşit capetele şi a făcut un apel la noi, ca în eventualitatea că vom reveni în ţară să ne mai gândim şi să ne asociem şi să intrăm şi noi în această mişcare. El mi-a dat toate detaliile: că în jurul Majestăţii Sale Regele şi în jurul palatului, există o serie de oameni care împreună cu Majestatea Sa vor să scoată România din acest război.

Noi eram destul de necăjiţi de situaţia noastră de acolo, pentru că nu aveam nici ce ne trebuie, armamentul se pierduse şi nu era înlocuit. De teamă că lucrurile merg din zi în zi mai prost, am spus că aşa vom face, ne vom gândi serios ca atunci când ne vom întoarce în ţară, în limita posibilităţilor noastre, să acţionăm şi noi ca să ieşim din acest război nenorocit. Generalul Răşcanu era şi el sătul de Antonescu şi a spus: „Da, când ne vom întoarce în ţară, vom fi alături de această mişcare!”

După trei luni de zile eu am intervenit la nemţi ca să îi dea drumul maiorului Anton Dumitrescu să plece în ţară fără înlocuitor, arătând că nu este absolut nevoie să fie înlocuit pentru că încadrarea era completă acolo, şi după trei luni l-am trimis în ţară.

Eu am venit mai repede în ţară, rechemat în Marele Stat Major, în postul [pe] care îl aveam în Secţia 1 Organizare-Mobilizare. Generalul Răşcanu a venit puţin mai târziu şi numit la comanda Corpului 5 teritorial cu sediul la Breaza, Prahova. Am reluat contactul. Ne vedeam săptămânal la mine, la Marele Stat Major, unde deţineam funcţia de prim sub-şef al secţiei. Lucram singur în birou, aşa că puteam discuta şi alte probleme, în afară de problemele noastre de toate zilele şi în special problema actului de la 23 [august], cum să scăpăm, să ieşim din acest război nenorocit.

Generalul Răşcanu nu era încadrat în acest complot când vorbesc eu şi când s-a întors el de pe front. Totuşi, când maiorul Dumitrescu Anton, care venise din nou în postul pe care îl avusese la palat, adică în Batalionul de Gardă, s-au făcut toate insistenţele pe lângă Majestatea Sa, şi generalul Răşcanu a fost admis şi el în acest complot. Din acest moment colaborarea noastră a luat un accent mai categoric. (.)

Eu, din proprie iniţiativă, i-am spus generalului Răşcanu: „Domnule general, eu am nişte foarte buni prieteni în Serviciul Special de Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri care ne-ar putea ajuta în această direcţiune” – acesta era locotenentul colonel Borcescu Traian, şeful Direţiei de Contrainformaţii, din Serviciul de Informaţie a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, un om foarte bun cu care eu eram foarte bun prieten şi locuisem în acelaşi apartament pe timpul cât am făcut Şcoala de război. Deci legăturile noastre erau foarte strânse.

Săptămâna următoarea a venit Borcescu, a venit şi generalul Răşcanu în biroul meu de la Statul Major din Ştirbei Vodă – asta era prin februarie 1944, cred – şi am stabilit acolo modalitatea cum ar putea să ne ajute în această problemă ca să bareze toate informaţiile ce le-ar primi de jos în sus, în această problemă.

Cu câteva zile mai înainte de actul de la 23 [august], a venit la mine într-un suflet colonelul Borcescu şi mi-a spus: „Nu ştiu de unde, Eugen Cristescu – care era directorul Serviciului [Special de Informaţii] – a aflat de intenţiile unor generali de a organiza acest complot şi a dat ordin ca să cerceteze cazul cât mai urgent şi în 48 de ore să-i raporteze care e situaţia”. M-a anunţat, eu l-am anunţat pe generalul Răşcanu, i-am şoptit colonelului Zamfirescu care avea unele legături mai strânse cu generalul Sănătescu şi atunci acest act a fost urgentat.

Eu, în cadrul acestui grup, am avut sarcina de a informa pe generalul Răşcanu de toate măsurile care se luau în cadrul Marelui Stat Major pentru mersul operaţiilor pe frontul de est. Aşa că eu i-am furnizat generalului Răşcanu o serie de piese, absolut strict secrete, din cadrul Marelui Statului Major – Secţia I. Am scos din arhiva strict secretă a Biroului de Organizare o hartă pe care erau amplasate toate unităţile germane de pe teritoriul ţării noastre, cu armament şi efective. Această piesă mi-a fost cerută de generalul Răşcanu, ca să fie înmânată Majestăţii Sale Regele.

Eu, în cadrul acestui grup, am avut sarcina de a informa pe generalul Răşcanu de toate măsurile care se luau în cadrul Marelui Stat Major pentru mersul operaţiilor pe frontul de est. Aşa că eu i-am furnizat generalului Răşcanu o serie de piese, absolut strict secrete, din cadrul Marelui Statului Major – Secţia I. Am scos din arhiva strict secretă a Biroului de Organizare o hartă pe care erau amplasate toate unităţile germane de pe teritoriul ţării noastre, cu armament şi efective. Această piesă mi-a fost cerută de generalul Răşcanu, ca să fie înmânată Majestăţii Sale Regele. A doua chestiune foarte importantă, pe care am realizat-o în legătură cu Răşcanu şi într-o măsură oarecare cu colonelul Zamfirescu, a fost problema recruţilor, contingent 1945. Aceşti recruţi erau în curs de instruire. Noi nu puteam să ne opunem să fie trimişi pe front, decât în măsura în care spuneam că nu sunt complet instruiţi, aşa cum ordonase Antonescu. Adică: nu au toate şedinţele de tragere, de instrucţie, cu armament de război. Trebuiau neapărat încă câteva trageri ca ei să poată să mânuiască armamentul care îl aveau asupra lor. Noi am făcut demersurile necesare pe lângă o serie de generali influenţi, pe lângă generalul Şteflea, care era şeful Marelui Stat Major, ca să arate că aceşti oameni trebuie să îşi completeze instrucţia. Realitatea însă era alta. Noi vroiam să avem în interiorul ţării o mână de oameni cu care eventual să facem faţă fie vecinilor de la vest, fie ruşilor care se apropiau de ţara noastră. (.)

La palat, din complot făcea parte şi colonelul Dămăceanu. Colonelul Dămăceanu fusese aghiotant regal. Acum însă era şef de Stat Major la Comandamentul Militar al Capitalei. (…)

Acest act de la 23 august, nu ar fi fost posibil dacă în capul lui nu se găsea Majestatea Sa Regele. Armata nu cred că ar fi îndrăznit să facă această întoarcere la stânga-mprejur, să întoarcă armele împotriva nemţilor, pentru că s-a încercat de câteva ori să se ia legătura cu ruşii în diferite sectoare comandate de generalii noştri şi nici unul nu a îndrăznit să fie de acord ca să treacă o delegaţie şi să ia legătura cu ruşii în sensul acesta. Deci acest act hotărâtor a fost posibil numai prin prezenţa regelui. Eu nu spun acum că regele a făcut totul…

LIANE JOVIN, soţia medicului radiolog Ioan Jovin, prieten şi colaborator al lui Iuliu Maniu

[C 66 B/Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Octavian Silivestru, 27.08.1993]

Domnul Maniu a venit la cabinet la bărbatul meu – nu se simţea bine, totdeauna avea stări de oboseală – şi bărbatu-meu l-a întrebat: „De unde vii?”. Maniu: „De unde viu? Viu de la mareşal. Am fost cu Brătianu la el şi-a fost foarte arogant Antonescu şi ne-a primit foarte prost şi a fost foarte tranşant. A spus că ştie de ce vin şi că nu are nici un rost să insist…

Ca după câteva zile, doamna Manoilă, care stătea la Snagov – avea o casă la Snagov – să-i spună lui Maniu că mareşalul a trimis vorbă că vrea să-l vadă. Şi-atunci l-a luat doamna Manoilă într-o noapte, pe întuneric, pe domnul Maniu şi s-au dus cu maşina la Antonescu. Dar numai el, fără Brătianu, numai Maniu s-a dus. Şi-atuncea se pare că Antonescu şi-a cerut scuze că s-a purtat aşa cum s-a purtat când a fost în vizită cu Brătianu. A dat să înţeleagă că şi el era supravegheat, deci nu putea să facă altceva, şi i-a spus: „Ştiu pentru ce ai venit. Şi eu sunt de părere să facem armistiţiu, dar eu pun o condiţie, că dacă se face armistiţiul să nu vie numai ruşii, să vie şi englezii şi americanii, fiindcă dacă vin numai ruşii primul spânzurat o să fiu eu şi pe urmă dumneata!” La care tot mareşalul a adăugat: „Mie nu-mi pasă, eu sunt militar.” şi Maniu a spus: „Eu sunt avocat, dar nici mie nu-mi pasă, fiindcă eu lupt pentru ideea asta care-o am.”

MIRCEA ALBOIU, sublocotenent în Regimentul de gardă al mareşalului Ion Antonescu

[C683/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/ Interviu realizat de Octavian Silivestru,2.04.1998]

Regimentul de gardă al mareşalului Antonescu la început a fost organizat sub forma unui batalion de gardă. Era compus din trei companii de infanterie şi o companie de armament greu. Misiunea sa era de a asigura paza Preşedinţiei [Consiliului de Miniştri], paza mareşalului la vila de la Băneasa, care a fost vila lui Nae Ionescu ,şi vila de la Predeal care era proprietate personală. În acelaşi timp, regimentul trebuia să asigure şi prezentările de onoare în cadrul unor vizite de stat. După 1942, batalionul a fost mărit. Regimentul de gardă a funcţionat cu efective complete şi sub comanda unică până în aprilie 1944.

La Poienari aveam armament de infanterie, puşti, puşti mitraliere, mitraliere şi un tun de 20 mm, un flack, unul sau două aruncătoare mici de 84. Armament puţin. Era doar armament de infanterie în dotare. La Butimanu aveam puşti, puşti mitraliere şi patru pistoale mitraliere. Cu recruţii nu am apucat sa facem decât trei şedinţe de tragere. Aşa că la 23 august recruţii noştri au fost antrenaţi în luptă aproape nepregătiţi şi nu aveam multă muniţie. Dovadă că la 23 august, când am primit ordin ca Batalionul de la Poienari să se deplaseze spre Bucureşti, noi de-abia am avut să dăm 10 cartuşe pentru fiecare soldat. Vă închipuiţi, enorm de puţin! Iar pentru tunuri am avut doar trei încărcătoare pentru exerciţii de tragere, cu care nu am tras însă niciodată, nu aveam voie…

Exista un parc auto al Preşedinţiei. Maşina mareşalului era Mercedes-ul Benz cu numărul 1942, maşină blindată pe care o conducea, o şofa maiorul Caloinescu Nicolae din Regimentul fost 2 Vânători de Gardă. Era un tip cochet, isteţ, purta o uniformă care se abătea de la regulile generale, adică avea cozorocul ca francezii, purta pantaloni café au lait, cizme de lac. De fapt şi mareşalul era cochet, purta pantaloni café au lait, cizme de lac. Mareşalul era călăreţ, asta făcea parte din uniforma călăreţilor.

Cu trei zile, însă, înainte de arestarea mareşalului, maiorul Caloinescu a dispărut. Nu a mai apărut la Snagov, şi atunci s-a făcut apel la ofiţerii de jandarmi, la căpitanul Popescu şi căpitanul Dragoman. Ăştia l-au însoţit pe Antonescu la Palatul Regal. Era însoţit de jandarmi şi cei de la Serviciul Special de Informaţii. Trei maşini, atât. Mareşalul era în faţă, în Mercedes-ul Benz.

După primul bombardament american asupra Bucureştiului, comandantul regimentului, colonelul Victor Popescu, a ordonat dispersarea regimentului. Batalionul I, cel care trebuia să asigure de fapt paza mareşalului Antonescu şi a locuinţelor sale a fost fărâmiţat. Compania I, din care am făcut şi eu parte, a fost dispersată în comuna Butimanu ca să păzească, chipurile, o parte din patrimoniul naţional. Ce însemna „patrimoniu naţional”, mi-am dat seama acolo, că era vorba de câteva lăzi cu acte pe care de fapt le păzeau şase subofiţeri de jandarmi şi [mai] era mobila lui Ică Antonescu, şi între altele şi cele 200 de cămăşi de mătase… Niciodată, nici atunci şi nici acum nu am putut să-mi explic ce rol a avut dispersarea companiei acolo.

Compania a II-a la fel, a fost fărămiţată. Un pluton a fost trimis la Predeal, un pluton a fost trimis la Snagov unde era mareşalul şi Statul său Major, şi un pluton a fost trimis undeva, în jurul Bucureştiului. Deci, practic, Compania a II-a a fost total dispersată.

Aşa se face că la 23 august nu a avut cine să strângă acest regiment într-o comandă unică, ca să intervină pentru eliberarea mareşalului Antonescu.

SURSA: RADOR

SCRIE-NE

Nu suntem acum aici. Dar ne poți scrie.

Se trimit datele

©2017 @ optimizare SEO realizata de VasPavITConsulting.ro

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?