Deutsche Welle îl critică pe președintele Klaus Iohannis pentru că ar fi falsificat un citat din Mihai Eminescu la aniversarea a 165 de ani de la nașterea acestuia.
ARTICOLUL DEUTSCHE WELLE:
Preşedintele României cu ocazia a 165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a citat un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Timpul în 1881: ”A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate sau un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat.” Sună frumos, mai ales când ai mizat pe ideea naţiunii civice, care transgresează originea etnică. La finele anului trecut, Klaus Iohannis spunea unui ziarist din Germania: ”Mă simt acum, odată ce am fost ales preşedinte, foarte român” (Wolfgang Scheida, Die Welt).
A fost frumos şi gestul de a onora ”amintirea omului deplin al culturii române”, cum spunea Constantin Noica. Atâta doar că acest citat falsifică sensul cuvintelor lui M. Eminescu. Reaşezând fragmentul în contextul său originar, înţelegem că altele au fost intenţiile gazetarului de la Timpul.
Îi datorăm lui Costi Rogozanu o promptă şi binevenită precizare. Fragmentul selectat de preşedintele Klaus Iohannis face parte dintr-un articol publicat la 1 aprilie 1881 în ziarul Timpul, în care poetul îi combate, de fapt, pe ”grecoteii” liberali: ”A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate sau un monopol special, pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc”.(Voxpublica).
După cum vedem, Preşedintele a trunchiat citatul tocmai ca să evite trimiterea maliţioasă la originea etnică a adversarilor şi, deopotrivă, la drepturile de preemţiune ale românilor neaoşi. Cu câteva rânduri mai sus, Eminescu scria aşa : ”E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rossetti, Pherechydis sunt, politiceşte vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic, care revărsându-se deoparte din Maramureş, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestei ţări dela 1200 şi până la 1700. N’avem decât să punem pe micul Giani alături c’un mocan dela Săcele, dela Vatra Dornei, dela Breaza ori dela Câmpulung, pentru ca orice om cu minte să râză, ţiindu-se cu mâinile de inimă, de colosala deosebire de rasă”. (M. Eminescu, Opera politică, ediţie îngrijită de I. Creţu, Cugetarea-Georgescu Delafras)
În acest articol de fond, fără titlu, Eminescu dezvoltă, ca în atâte alte rânduri ideea rasei străvechi româneşti, ameninţate de străini şi mai ales de indivizi metisaţi. Argumentele nu sunt doar culturale, ci şi antropometrice : ”Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că desvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizaţiei.” După care mai spune: „E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor ; ba sunt mulţi oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ : greci, nemţi, bulgari, numai expresia geografico-politică a ţării să fie aceeaşi”.
Asumă preşedintele României ideile cuprinse în articolul citat ? Cu siguranţă că nu. Dar a căzut victimă curentului, care îl serbează pe Eminescu într-o atmosferă de ignoranţă pioasă. Sunt şi dintre aceia care îl citează în cunoştinţă de cauză, dar cei mai mulţi se lasă purtaţi de valul călduţ de sentiment patriotic, fără să întrezărească conturul colţuros al ideilor.
Eminescu este de multă vreme în România un motiv de conflict politico-ideologic. Ar trebui sau nu republicate scrierile sale politice ? Ar fi un gest cultural benefic sau un act de revizionism naţionalist ? Răspunsul e conţinut în întrebare. Orice reeditare şi republicare a scrierilor politice ale lui Mihai Eminescu este binevenită dacă are intenţii culturale şi dacă îşi propune să restituie sursele unei mai bune înţelegeri a istoriei româneşti. Ar fi însă greşit să se caute la Eminescu o inspiraţie pentru politica prezentului. Eminescu trebuie citit tocmai pentru a înţelege mai bine sursa unor erori istorice şi a impasului psihologic în care naţiunea română pare să întârzie şi astăzi.
În orice caz, gestul preşedintelui nu face bine nimănui. A-l omagia pe Eminescu, cu citări trunchiate îl falsifică pe autor şi îl face de nerecunoscut, iar publicul larg continuă să fie încurajat în cultul său idolatru.
