DEUTSCHE WELLE: România admonestă sever America

Președintele PSD, Liviu Dragnea, transmite pe facebook imagini de la cina în format restrâns cu noul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, și alte fotografii cu membri ai noii administrații americane, dar mai interesant pare să fie ce s-a petrecut la București. Pe 20 ianuarie, în chiar ziua învestirii președintelui Donald Trump, altfel spus în ziua în care vechea administrație liberală părăsește oficial scena, ministrul de Externe Teodor Meleșcanu l-a primit pe ambasadorul Statelor Unite ale Americii, Hans Klemm, avertizându-l că stilul în care se amestecă în politica domestică de la Bucureștri trece dincolo de limitele misiunii sale.

Tonul comunicatului pe care l-a emis MAE are o severitate fără precedent: ”În cadrul discuțiilor, ministrul Afacerilor Externe a argumentat ferm necesitatea unui dialog direct al Ambasadei SUA şi nu prin intermediul mass-media, cu Ministerul Afacerilor Externe şi autorităţile guvernamentale, în conformitate cu spiritul relaţiilor de parteneriat strategic, cu respectarea standardelor şi practicilor diplomatice”. De obicei se transmit felicitări, urări de succes, asigurări de sprijin, după împrejurări, dar, de data aceasta, am asistat la o admonestare severă.

Contextul este și nu este cunoscut. Ceea ce știm este că ambasada SUA se transformase într-o instanță politică de ultim recurs, care decide ce este bine și ce este rău în politica românească. Ambasada SUA, de la misiunea lui Mark Gitenstein mai ales, devenise arbitrul suprem al politicii românești, indicând care sunt magistrații care trebuie să fie numiți în funcție, care sunt politicienii dezirabili și cei indezirabili. Ambasada nu a ezitat să dea comunicate în care dezavua adoptarea unei legi sau dimpotrivă încuraja adoptarea alteia. Amestecul acesta ”bineintenționat” nu ezita să se extindă la întreaga problematică a vieții publice, ambasadorii făcându-și o obligație din a oferi îndrumări de conduită publică prin intermediul unor dialoguri imaginare cu pretinși interlocutori din România.

Primul politician român care a denunțat acest stil tutelar a fost Traian Băsescu, după ce își încheiase mandatul, dar, din păcate, el nu era poate cel mai potrivit să o facă. Desigur avea dreptate în litera afirmațiilor sale, însă el contribuise din plin la crearea acestei raportări subalterne care, firește, a degenerat tot mai mult de la o zi la alta.

Se poate obiecta că, în destule privințe, reprezentanții diplomatici ai SUA au avut dreptate și, prin urmare, că aceste critici ar fi neavenite. Să admitem că a fost așa, dar faptul că o entitate exterioară democrației românești își asumă rolul de a decide și de a îndruma mersul lucrurilor în toate detaliile este cea mai proastă situație imaginabilă. Nicio persoană și nicio colectivitate umană nu vor reuși niciodată să atingă pe cont propriu nivelul reflecției morale dacă vor fi ținute într-o stare subalternă. Omul greșește, dar numai libertatea îl poate emancipa, numai procesul moral autonom în afara oricărei constrângeri exterioare îl poate cu adevărat înălța pe scara demnității. Starea de subalternat nu va face decât să perpetueze conduita iresponsabilă, transformând politica românească într-un etaj al argaților care petrec în absența stăpânilor.

În condiții de ”captivitate”, spiritul public degenerează. Astăzi, când România e aparent mai liberă și mai sigură ca niciodată, nu mai există nicio dezbatere publică serioasă, viața politică transformându-se într-o simplă mecanică a supunerii la autoritate. Integrarea prematură în Uniunea Europeană are și ea rolul ei negativ în aceasta privință. Anii 90 cu primele dezbateri parlamentare, cu partidele nou înființate, PNȚCD, PNL, PSD (Cunescu) care se opuneau marelui FSN,  par astăzi instalate pe soclul unei clasicități inegalabile. E cel putin trist că trebuie să costatăm acest lucru, cu atât mult cu cât, pe vremea aceea, ne plângeam de lipsa noastră de libertate. Presa însăși care își trăia euforic libertatea, denunțând permanent supraviețuirea cenzurii, nu bănuia că se va transforma, pe parcurs, într-o mohorâtă presă-jandarm.

Pe de altă parte, contextul acestei relații româno-americane nu ne este pe deplin cunoscut, căci nu știm care este platforma concretă de pe care trimișii SUA și-au asumat acest rol autoritar și care este ascendentul lor dincolo de ceea ce știe toată lumea. Starea morală proastă în care se găsea țara la admiterea ei în NATO, corupția generalizată, individualismul exacerbat și descurajarea colectivă au reprezentat cu siguranță condițiile de bază ale acestei subordonări, care a depășit însă cu mult relația de parteneriat mult invocată. Parteneri sunt și polonezii, ba ei au mai mult de profitat de pe urma sprijinului militar american, și totuși ei nu manifestă același spirit subaltern ca politicienii din România.

În sfârșit, vestea proastă este că nu putem fi deloc siguri că replica ministrului Teodor Meleșcanu va avea susținerea de care are nevoie în politica internă. Căci, așa cum spunea un clasic, o politică externă bună are nevoie în primul rând de o politică internă respectabilă.